Eins zwei drei polizei

Cam la atât se rezumă cunoştinţele mele de germană. Am fost deci curios să văd cum mi se va descoperi o ţară atât de necunoscută mie, o ţară în care toată lumea vorbea, dar cuvintele deveneau doar o înlănţuire de sunete. Bineînţeles că auzisem că germanii sunt reci, distanţi, fără acel temperament vulcanic atât de specific latinilor. Auzisem şi că sunt sunt stricţi, punctuali, profesionişti. Am fost deci surprins să văd cum vânzătorii te servesc cu zâmbetul pe buze, că îţi vorbesc în engleză, că-ţi dau restul până la ultimul cent, şi chiar îţi dau indicaţii atunci când ai nevoie de ele. Doar mai târziu am înţeles că ceea ce îmi arătaseră era partea lor turistică, comercială, şi că nu poţi cunoaşte un popor printr-o fugă de câteva ore, nici măcar într-un oraş atât de mare ca Munchen. Revenind la clipele în care am vizitat şi am incercat să suprind câte ceva din specificul locului, pot spune că m-am simţit cumva mai uşurat că nu ştiam limba. Eram liber să fac ceea ce doream, fără să trebuiască să fiu atent poate mă cheamă cineva, fără să fie necesar să ignor ce se strigă în jurul meu, fără să fiu nevoit să ascult înjurături de cartier... şi totul fără cel mai mic efort din partea mea. E ciudat cum vorbirea, cuvintele, elementele prezentate ca fiind cucerirea de bază a omenirii, pot fi tocmai cele care ne separă unii de ceilalţi. Câteodată folosim cea mai proastă exprimare şi suntem înteleşi greşit, altădată noi suntem cei care nu ne găsim cuvintele şi ne mirăm de ce se supără partenerul de discuţie. Iar de cele mai multe ori, folosim conştient chiar aceste unelte pentru a ne răni între noi... Iar altădată, uităm sau evităm să adresăm un simplu 'ce mai faci' unei persoane pe care n-am văzut-o de o veşnicie, şi pe care cândva îl numeam prieten. Poate ar fi mai uşoară viaţa fără cuvinte. Sau cel puţin, mai sinceră şi mai puţin interpretabilă. Germania deci, fără alte cuvinte....