Mutare

Ne-am mutat aici.

Eins zwei drei polizei

Cam la atât se rezumă cunoştinţele mele de germană. Am fost deci curios să văd cum mi se va descoperi o ţară atât de necunoscută mie, o ţară în care toată lumea vorbea, dar cuvintele deveneau doar o înlănţuire de sunete. Bineînţeles că auzisem că germanii sunt reci, distanţi, fără acel temperament vulcanic atât de specific latinilor. Auzisem şi că sunt sunt stricţi, punctuali, profesionişti. Am fost deci surprins să văd cum vânzătorii te servesc cu zâmbetul pe buze, că îţi vorbesc în engleză, că-ţi dau restul până la ultimul cent, şi chiar îţi dau indicaţii atunci când ai nevoie de ele. Doar mai târziu am înţeles că ceea ce îmi arătaseră era partea lor turistică, comercială, şi că nu poţi cunoaşte un popor printr-o fugă de câteva ore, nici măcar într-un oraş atât de mare ca Munchen. Revenind la clipele în care am vizitat şi am incercat să suprind câte ceva din specificul locului, pot spune că m-am simţit cumva mai uşurat că nu ştiam limba. Eram liber să fac ceea ce doream, fără să trebuiască să fiu atent poate mă cheamă cineva, fără să fie necesar să ignor ce se strigă în jurul meu, fără să fiu nevoit să ascult înjurături de cartier... şi totul fără cel mai mic efort din partea mea. E ciudat cum vorbirea, cuvintele, elementele prezentate ca fiind cucerirea de bază a omenirii, pot fi tocmai cele care ne separă unii de ceilalţi. Câteodată folosim cea mai proastă exprimare şi suntem înteleşi greşit, altădată noi suntem cei care nu ne găsim cuvintele şi ne mirăm de ce se supără partenerul de discuţie. Iar de cele mai multe ori, folosim conştient chiar aceste unelte pentru a ne răni între noi... Iar altădată, uităm sau evităm să adresăm un simplu 'ce mai faci' unei persoane pe care n-am văzut-o de o veşnicie, şi pe care cândva îl numeam prieten. Poate ar fi mai uşoară viaţa fără cuvinte. Sau cel puţin, mai sinceră şi mai puţin interpretabilă. Germania deci, fără alte cuvinte....

Jurnal de calatorie: Budapesta (I)

Care este primul lucru care va trece prin cap cand auziţi: ”Budapesta”? Eu mă gândesc mereu că este capitala României...ah, pardon, a Ungariei. Ungaria? Adica unguri? bozguri? din ”ăia”? Nu... niciodată nu mi-au plăcut generalismele, aşa că am căscat ochii mari din autocar ca să văd capitala. Auzisem aşa, puţin, că este frumoasă, că merită vizitată, dar nu întelegeam de ce iniţial...vedeam aceleaşi blocuri ca la noi, aceleaşi gri-uri, adevărat - mai puţină mizerie, asta până când am ajuns în centru... Vai mamă! Castele şi lumini, poduri (plural, da?) peste Dunăre unul mai arătos şi mai diferit decât altul, Bastionul Pescarilor, Parlamentul, Palatul Domnesc, Citadela şi câte şi mai câte...toate se arătau ochilor mei si deja degetul îmi juca pe declanşator... Frumoasă Budapesta, civilizaţi oamenii, curat cel puţin în centru, poate reuşesc să arăt câte ceva în pozele următoare...

Următorul popas: Nemţia...

Promised land

Am fost în ţinutul mult lăudat pe forumurile de foto...în zona Bran-Moeciu, primăvara, conditii nemaipomenite de fotografiere, ar trebui sa am tolba plină de vederi... da da, am avut timp exact 4 ore în 6 zile pentru a captura putin din frumuseţea locurilor... N-a ieşit ce aş fi vrut, dar la cat de căcăcioasă este ziua de azi pentru mine, poate reuşesc să alung măcar un rid de pe faţa ta, cititorule...măcar atât...

Prietenii mei...

Mi-ar plăcea...mi-ar plăcea să pocnesc din deşte şi să-mi strâng aproape toţi prietenii ce i-am avut... din copilărie şi până acum... o dată pe an... Mi-ar plăcea să-i văd laolaltă, în jurul unei mese, ca şi cum timpul nu ne-a despărţit, ca şi cum drumurile nu s-au separat, ca şi cum zâmbetele nu s-au uitat... împreună zic, măcar pentru o oră. Şi, veseli, să sporovăim, să ne aducem aminte, să facem alte lucruri, de care să ne aducem aminte, data viitoare. Ar fi ceva, nu? Locul....locul l-am găsit...

Ganduri de toamna

Mi-a atras atenţia un prieten că s-a cam pus praful pe blogul ăsta. Ştiam că are dreptate. Am mai pus poze dincolo, în proiectul prezentat mai jos, iar serii mai lungi nu am făcut. Şi probabil n-aş fi postat nici azi, dar m-au stârnit nişte cuvinte de pe alt blog...vă dau adresa la sfârşit. Mă uit că a trecut o vară de la ultima postare. O vară în care am am urcat munţi, dar am cunoscut şi adâncimi, în care am chiuit de bucurie, dar am şi oftat plin de tristeţe. A venit deci toamna, şi-am început un alt drum, de fapt acelaşi drum, din nou. E bună toamna, îmi dă de treabă, mă-mbată în culori şi forme, mă ţine ocupat şi-ncep să uit de ce-am chiuit, de ce-am oftat. Deci, înainte zic, spre alte locuri, spre alte lucruri ce vor trece tăcut în pagina cu amintiri. Iar linkul de la care a plecat totul e aici

Photo-a-day project

De câtva timp am început un nou proiect legat de foto. Este modalitatea prin care încerc ca o dată pe zi să pun doar o fotografie, fără cuvinte sau ceva în plus, de preferinţă făcută în ziua respectivă. Ştiu că nu va fi posibil zilnic, dar vă invit să aruncaţi un ochi, cine ştie, poate găsiţi lucruri frumoase. De mult încerc să surprind felul în care natura şi industrialismul se contopesc la 2 paşi de mine. Cu speranţa că o să revin cu un adevărat articol din zonă, cam asta a ieşit.